CARTEA INTAI
CLASA A NOUA, VIEŢI ÎN SUSPANS
ZONA FEMININĂ
1. ÎNCEPUTUL ŞCOLII, PRIMUL MEU DEZASTRU
Păsările au început să îmi cânte în cap, mama se uită la mine mirată. E abia ora cinci dimineaţa. De ce m-am trezit atât de repede?
- Adelina, mamă, mai poţi dormi puţin. Măcar până la ora 6. Îi totuşi pre dimineaţă şi autobusu mere numa la 7.
- Da, măicuţă da nu am somn. M-am tot zvârcolit în pat de o juma de oră. Nu pot să dorm. Când mă gândesc că voi fi singură pe lume…
- Dumnezău, a ave grijă de tine, fata me. Mai dormi. Te-oi trezi io când a fi momentul.
Am pus capul pe pernă şi mă uitam în tavan. Parcă nici ăsta nu mi aşe de cunoscut. Nici visele nu-mi vin în cap la ora asta.
Casa unde am copilărit e cea mai frumoasă dintre tăte. Avem trei camere şi suntem cinci copii la mama. Eu îs cea de-a doua născută. Prima e sora mea Iuliana. Deja ea e la facultate în Timişoara.
Stăm în Sânmartin, la opt kilometri de Oradea Mare. Trebuie să mă pregătesc să merg la liceu. S-a deschis un liceu nou unde doar cei bogaţi pot merge. Sărăcia mea însă nu a contat, calculatorul care m-a distribuit aci, nu ştia că eu nu am bani. Auzisem în vecini că va fi cel mai tare liceu. Şi am optat pentru acest liceu, cu media 9,90.
Aud cum câinele meu Rex latră ca un bezmetic. Parcă simte că voi pleca oleacă de pe aici. Îmi pare rău, sper totuşi să fie bine, deşi încep să tremur încă de pe amu.
Mă mai pun o ţâră la somn şi om vedea ce a fi mai departe.
Visez că sunt deja în curtea şcolii şi colegii mei cei frumoşi se uită la mine cam uimiţi. Ce caută o ţărancă printre ei? Disperaţi îşi pun mâinile la ochi şi se îndepărtează încet de mine. “Unde plecaţi? Nu am voie să stau printre voi? Ce contează că sunteţi bogaţi? Bogăţia mea e în suflet! “. Le spun lucrurile astea dar ei tot continua să râdă. Aud unele fete care zic: “Dacă asta pică în clasa cu mine, renunţ la liceu”. Mă uit în jurul meu, băieţii se ţin de burtă, din cauza durerii provocate de râs. Eu, îmi iau tălpăşiţa, aşa incetuţ şi când să ies din curtea şcolii, dau nas în nas cu directorul. “Tu eşti Adelina Toma?”, “Da, tocmai eu”. “Nu ai ce cauta aici! Doar cei cu bani şi fiţe vin aici la liceul nostru! Poţi să pleci acolo la ţară cu gâştele pân’ izlaz, cu vacile pe la păşune. Tu nu faci şcoala aici cu noi, să fie clar! “. Nu răspund nimic şi dau să plec mai departe. Văd o haită de câini cum vin înspre mine şi mă trimit până dincolo de poarta liceului. Însă unul dintre ei, nu se poate abţine şi mă muşcă de picior. Auuuuuuuuu!
- Auuu, măicuţă, au!! Mă muşcă, ioi Doamne… ce mă doare…
- Fata me, ce s-o întâmplat? De ce strigi aşa?
- Eşti aci? Ioi, măicuţă, am avut un vis oribil. Nu doresc la nime să viseze aşa ceva. Nu vreau să plec de una singură la liceul ăla!
- Nu spune asta, trebui să înveţi. Io îs bătrâna amu şi mai am de crescut prunci, da tu eşti fată tânără şi vei merge la liceu, vei învăţa să fii o doamnă de oraş.
- Nu ştiu dacă îmi doresc neapărat lucrul ăsta.
- Hai scoală-te din pat şi mănâncă ceva şi du-te la autobus.
Nu ştiu cu ce forţă m-am ridicat din pat şi am mers la bucătăria de vară unde mi-am încălzit nişte supă de fasole uscată.
Mi-am luat rămas bun de la măicuţa mea, de la câinele meu Rex şi m-am urcat în autobusul groazei.
Aci, nu mai zic, oamenii mă priveau tare ciudat, parcă aş fi făcut o crimă odioasă. Puteam să jur că îmi vor sentinţa. “Eşti pedepsită pentru că ai încălcat legea oamenilor bogaţi! Nu ai ce cauta aici!”
Cei opt kilometri parcă se scurtau la doi. Am ajuns foarte repede la destinaţie. Din capătul oraşului aveam de mers cu tramvaiul cam 6 staţii, până în Parcul 1 Decembrie. Acolo aproape de parc şi de Cetate, se afla construcţia nou nouţă a liceului numit “Liceum”.
În staţie, am stat cam 2 minute, după care a venit tramvaiul şi am pornit spre marea dezamăgire a vieţii mele. Vremea era totuşi frumoasă şi caldă dar sufletul meu era rece şi speriat.
Gândurile mele o luau razna şi nu mai puteam să fac altceva. Tremuram din cap până în picioare. Ce va fi cu mine? Dacă visul se va împlini?
Cele şase staţii s-au apropiat de sfârşit. Mai aveam puţin şi ajungeam în liceul horror pentru mine. Parcă îi vedeam pe toţi cum râd şi cum încearcă să îmi facă rău. Nu ştiu de unde am atâta presentiment.
Când am ajuns în curtea liceului, parcă eram deja pe altă Planetă. La naiba cu gândurile alea prăfuite! Colegii mei erau chiar frumoşi şi de treabă. Am văzut şi câţiva profesori, unii cam răutăcioşi şi alţii blânzi şi buni.
M-am apropiat de o gaşcă de fete, îmbrăcate foarte sexy pentru zilele noastre.
- Bună, sunteţi boboace?
- Da, acum e primul an, defapt nu trebuia să întrebi asta. Toţi care suntem aici, suntem boboci. Liceul acesta se deschide doar de acum. Nu a mai fost nicio clasă.
- Ce profil sunteţi?
- Actorie. Tu la care profil eşti?
- Tot ca şi voi.
- Deci, vrei să fii actriţă, să înţeleg.
- Da, îmi doresc din suflet lucrul ăsta.
- Şi eu, apropo, Delia mă numesc, încântată de cunoştinţă.
- Adelina, îmi pare bine.
- Cam puţini pentru un liceu.
- Păi vom fi cam 10 în clasă. Cinci fete, cinci băieţi. Aşa e regula. Ca să se poată învăţa mai bine. Iar celelalte profile, cel de jurnalism şi limbi străine, au mai mulţi elevi. Noi suntem mai puţini pentru că e mai greu şi trebuie mai multă muncă.
- Da, întradevar. Sunteţi din Oradea?
- Da, eu sunt de aici. Şi tu nu?
- Eu sunt din Sânmartin.
- Ah, aproape. Deci nu-ţi face nicio grijă. Imediat vom urca sus în clasă şi vom face cunostiinta cu toţii.
Privirea mea se îndrepta către liceu. Era unul neobişnuit. Primul profil de actorie la liceu din Oradea. M-am bucurat să aflu că de anul ăsta se înfiinţează actoria şi la noi. Urma să stau în cămin cu cele cinci fete. Iar căminul era tot în cadrul liceului acesta.
Elevii erau foarte puţini iar profesorii de asemenea. Nu trebuia să îmi fac atâtea griji, totuşi.
- Vă poftesc pe fiecare în clasa lui.
Am mers cu Delia în clasa a noua A. Noi eram clasa de actorie. Zece tineri frumoşi şi apţi pentru ore întregi de studii şi repetări.
-Bună tuturor, eu sunt Amelia Dinel, diriginta voastră şi profesoara de Artele Actorului. Aici veţi învăţa tot ce trebuie să ştiţi despre actorie, de la mişcare scenică până la ştiinţa actoriei. Materiile nu vor fi multe, dar veţi avea un program extrem de încărcat. Începând cu ora 8 dimineaţa până după masa pe la ora 17. Cu pauze, evident. Am să vă spun acum, materiile: Limba româna, Istoria Teatrului Românesc, Artele Actorului, Mişcarea Scenică, Ştiinţa Actoriei, Matematică, Limba engleză, Teatru, Pregătirea unei piese de teatru, Intrarea în pielea personajului. Aceste zece materii le veţi avea anul acesta. Deci vă rog frumos, vreau să văd ambiţie, dăruire şi multă muncă. Am să strig acum şi catalogul.
- Andor Melania
- Apeluţ Cristian
- Bodea Laurenţiu
- Cârstea Diana
- Costea Tania
- Dumitru Bogdan
- Naghi Daniel
- Pop Maria
- Silaghi Marian
- Toma Adelina
-Sunteţi prezenţi toţi, e bine. Eu vă doresc un început de an nou minunat, cu rezultate excelente şi o carieră pe măsură. Căci, încă din primul an, veţi avea câte o piesă de teatru pe care o veţi juca la sfârşit de an. Dacă va fi un succes, veţi putea participa la castinguri şi veţi ajunge cunoscuţi. Vă doresc numai bine! Iar mâine, nu uitaţi, veniţi pe ora opt dimineaţa şi veţi primi orarul.
Doamna diriginta e foarte tânără şi drăguţă. Când am văzut-o, mi-a crescut inima. Am doar gânduri bune pentru ea.
Mi-am luat rămas bun de la fete, cu care am început să mă împrietenesc şi mergeam agale prin liceu, până în cămin.
Înainte să ajung la capătul coridorului, mintea mea începea să joace feste. Deja mă vedeam o mare actriţă. Dar, greşeală fatală! Din cauza neatenţiei…
Am tras o mare căzătura, împiedicându-mă de piciorul unui băiat.
- Hey, te simţi bine?
- Nu… nu… scuză-mă… sunt o idioată!
- Stai liniştită! Oricum, nu e nicio problemă. Ne vedem la dimineaţă.
- Poftim?? Suntem… colegi?
- Da… aşa ştiu… te-am văzut în clasa mea…
- Actorie?
- Da… exact.
- Cum te numeşti?
- Laurenţiu
- Eu sunt Adelina, dar te rog, uita de mine! Sunt o împiedicată. Nu m-ai văzut, nu mă cunoşti, nu s-a întâmplat nimic, ok? Te rog mult…
- Stai liniştită. Nu e nicio problemă, ţi-am mai zis. Oricui îi se poate întâmpla!
Am fugit de lângă colegul meu cu viteza vântului. Oare de ce trebuie să păţesc eu mereu chestii banale?
